Într-un proces penal, nimic nu este mai important decât proba. Totul gravitează în jurul ei – acuzația, apărarea, convingerea judecătorului și, la final, decizia. Poți avea o poveste perfect coerentă, martori siguri pe ei sau suspiciuni rezonabile, dar dacă nu ai o probă clară, legal obținută și relevantă, totul se clatină.
Spre deosebire de impresia creată adesea în mass-media sau în spațiul public, un dosar penal nu se câștigă prin retorică, ci prin ceea ce se poate dovedi – și, mai ales, prin modul în care se dovedește. O înregistrare audio, o declarație, un raport de expertiză, un SMS sau chiar o urmă pe un obiect pot schimba complet cursul anchetei. Dar pentru ca toate acestea să conteze, ele trebuie să fie administrate corect, cu respectarea legii.
Ce face o probă să fie valabilă?
Orice probă trebuie să îndeplinească două condiții esențiale:
- Să fie obținută legal – adică fără încălcarea drepturilor fundamentale (fără tortură, presiuni, ascultări ilegale etc.);
- Să fie pertinentă și concludentă – adică să aibă legătură cu fapta și să aducă un aport clar la stabilirea adevărului.
Dacă o probă este obținută cu încălcarea legii – de exemplu, o interceptare fără mandat sau o declarație smulsă prin presiuni – ea poate fi exclusă din dosar. Instanțele din România sunt tot mai atente la această excludere, mai ales în lumina jurisprudenței CEDO.
Codul de procedură penală definește probele ca orice mijloc legal de dovedire a existenței unei fapte penale, a identității făptuitorului și a oricăror altor împrejurări relevante pentru cauza penală.
Probele pot fi:
- declarații (ale inculpatului, ale martorilor, ale părții vătămate);
- înscrisuri (documente, contracte, e-mailuri, mesaje);
- mijloace materiale de probă (obiecte, urme, arme, bunuri);
- expertize (tehnice, medico-legale, psihiatrice etc.);
- interceptări și înregistrări audio-video;
- constatări tehnico-științifice (spre exemplu: alcoolemie, ADN).
Probele sunt administrate de organele de urmărire penală (poliție, procuror) și, în faza de judecată, de instanță, la cererea părților sau din oficiu.
Cea mai mică abatere procedurală poate compromite o probă, oricât de „convingătoare” ar părea la prima vedere. Iar judecătorul nu are voie să se bazeze pe simple bănuieli sau pe intuiție. Tot ce se reține împotriva unei persoane trebuie să fie susținut de ceva verificabil. Declarația unui martor este o probă. Dar dacă acel martor minte sau are un interes personal, proba devine instabilă. O interceptare telefonică e, în teorie, o dovadă solidă. Dar dacă a fost obținută fără mandat, riscă să fie exclusă din dosar.
Cine are „greutatea probelor” – acuzarea sau apărarea?
În procesul penal funcționează principiul in dubio pro reo – îndoiala profită inculpatului. Asta înseamnă că procurorul are sarcina de a dovedi vina, nu inculpatul de a-și demonstra nevinovăția.
Așadar:
- dacă există dubii rezonabile, instanța trebuie să pronunțe achitarea;
- dacă probele sunt incomplete, contradictorii sau insuficiente, inculpatul nu poate fi condamnat.
Totuși, și apărarea are dreptul să propună și să administreze probe: martori, expertize proprii, înscrisuri sau chiar investigații private – atâta timp cât sunt legale.
Mai există o idee importantă care trebuie înțeleasă: nu inculpatul trebuie să-și dovedească nevinovăția, ci acuzarea trebuie să-i dovedească vina. Dacă rămâne o urmă de îndoială, oricât de mică, aceasta trebuie să funcționeze în favoarea celui acuzat. Nu e un privilegiu, ci o garanție fundamentală a unui proces corect.
Pe de altă parte, probele nu sunt apanajul procurorului. Și apărătorul are dreptul – și uneori obligația – să propună probe, să ceară audierea unor martori, efectuarea unor expertize, prezentarea unor documente care pot schimba complet perspectiva. Adevărul, în penal, nu aparține doar uneia dintre părți. Se construiește din ambele direcții.
Din experiența noastră, multe dosare penale nu se pierd sau se câștigă din cauza faptelor în sine, ci din cauza modului în care au fost administrate probele. De aceea, fiecare document, fiecare declarație, fiecare minut de înregistrare trebuie analizat atent, contextualizat, verificat. O apărare bună nu se face din emoție, ci din luciditate și din cunoașterea exactă a regulilor jocului.
Iar dacă ai fost pus sub acuzare, dacă ești martor într-un dosar penal sau dacă ai dubii cu privire la legalitatea unei anchete în care ești implicat, nu aștepta ca lucrurile să „se rezolve de la sine”. De cele mai multe ori, nu se rezolvă. Dar pot fi clarificate, pas cu pas, printr-o analiză serioasă a probelor.
La STĂNILĂ LAW credem că fiecare detaliu contează, mai ales în penal. Și că dreptatea nu vine din instinct, ci din dovezi. Din probe.